Clișee și stereotipuri culturale și sociale în banda desenată românească

de DODO NIȚĂ

Genurile benzii desenate româneşti din perioada comunistă

Banda desenată umoristică, având ca personaje copii şi animale antropomorfe de vârsta copiilor, mai toate cu mesajul ,,cine face ca mine, ca mine o să păţească”.

Ele pun în antiteză copii leneşi, chiulangii, care iau note mici, sunt indisciplinaţi şi nu-şi ascultă părinţii, cu copii care învaţă bine la şcoală şi fac şi şi fapte bune în timpul liber.

Banda desenată de actualitate, prezentă în reviste după instaurarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi a noii sale ideologii a omului de tip nou, care animă în special muncitori vrednici ce construiesc drumuri (Transfăgăraşanul), baraje sau lucreaza în fabrici şi uzine unde se confruntă în special cu neajunsuri tehnice dar şi, uneori, cu sabotori.

Banda desenata science-fiction este o prezenţă constanta în revistele pentru copii, din anii 60 până în 1989. Deoarece idealul comunismului urma sa fie o societate perfectă, dar nu în prezent, ci în viitor, literatura science fiction era nu doar tolerată ci şi încurajată în România. Astfel, din 1955 până în 1974, a apărut săptămânal şi apoi bilunar revista Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-fantastice. Ulterior, din 1981 a început să fie editat almanhul Anticipația (unde, evident erau publicate şi benzi desenate SF) dar şi colecţii de cărţi SF la editurile Albatros sau Univers.

Din acest motiv, în toate revistele pentru copii de la noi au fost publicate BDSF, cu atât mai mult cu cât scenariştii acestora erau chiar scriitori de SF.

Banda desenata istorică

Câtă vreme a trăit Stalin, în România – ca şi în celelalte ţări socialiste s-a promovat comunismul internaţionalist. După moartea acestuia, şi mai precis după Congresul XX al PCUS din 1956, când a fost denunţat cultul personalităţii, ţările socialiste au încercat să se desprindă din îmbrăţişarea sufocantă a fratelui cel mare de la răsărit. Se cunosc acum grevele şi mişcările de protest din iunie 1956 din Polonia, precum şi insurecţia anti-comunistă din octombrie 1956, din Ungaria. Evident că toate aceste mişcări populare au fost înăbuşite în sânge.

Dar, ca un efect post factum, treptat, comunismul internaţionalist a fost înlocuit cu unul naţionalist, în România. Una dintre etapele acestei înlocuiri a fost reconsiderarea istoriei României, printre altele şi prin denunţarea manualului de istorie al României coordonat de Mihai Roller, care punea accentul pe falsa influenţă predominant slavă în formarea poporului român, pe prietenia de veacuri dintre poporul rus şi al nostru etc.

În 1957, în revista ,,Luminiţa”, Mircea Sântimbreanu, pe atunci tânăr şi entuziast profesor, scrie scenariul mai multor benzi desenate istorice – primele din timpul socialismului – în care denunţa cucerirea şi exterminarea popoarelor sud-americane de către colonialiştii occidentali, sclavia etc: Comoara lui Montezuma, Steaua Robilor, desenate de Puiu Manu.

În acelaşi an găsim în revista ,,Scânteia Pionierilor”, prima BD istorică a cărei acţiune se derulează pe teritorul de mai târziu al ţării noastre: Arcaşul Negru, text de A. Weiss, desene de Z. Iulian. În 7 episoade săptămânale este narată povestea Arcaşului Negru care, în 1514, în munţii Apuseni, se luptă contra baronului Istvan Kardos, proprietar al unor sate de iobagi cu 8.000 de suflete. După ce-l înfrânge pe acesta, se alătură cu ceata sa de voinici lui Dosza (Gheorghe Doja) care se pregătea să atace cetatea Timişoarei.

Niciodată însă după această lucrare nu va mai apare altă bandă desenată în care să existe o confruntare între naţionalităţi conlocuitoare ale României.

Lucrările de mai sus au avut o apariţie aleatoare.

De-abia după înscăunarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu ca secretar general al PCR şi conducător al statului român, banda desenată istorică va deveni o o prezenţă permanentă în paginile revistelor pentru şcolari şi pionieri din România.

Deja în 1965 este publicat serialul Gebeides Soimul roman-legendă de Alexandru Mitru, desene de Beca Rind.

De acum înainte, în fiecare an sunt publicate cel puţin câte o bandă desenată cu temă şi caracter istoric, de cele mai multe ori animând pe cei mai importanţi conducători ai României, în viziunea ideologilor PCR: Burebista, Decebal, Basarab I, Mircea cel Bătran, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza.

Alte lucrări îi vor avea ca protagonişti pe unii dintre revoluţionari precum Horea, Tudor Vladimirescu, Nicolae Balcescu, Avram Iancu.

Toate aceste personaje istorice au fost – anterior – în egală măsură protagoniştii unor filme artistice şi ale unor opere literare româneşti, demonstrând astfel mimetismul şi conformismul benzi desenate sub socialism.

De remarcat că cei 4 regi ai României moderne nu apar niciodată în benzile desenate istorice din timpul regimului socialist. Consideraţi duşmanii cei mai mari ai comunismului – între 1924-1944 PCR a fost interzis prin decret regal şi a trebuit să funcţioneze în ilegalitate – autorii de benzi desenate au preferat (sau li s-a interzis în mod expres) să nu-i menţioneze niciodată în lucrările lor.

Ba mai mult decât atât, o coroană regală de pe capul unui personaj de benzi desenate a fost ştearsă grosolan în ultima clipă înainte de a intra revista la tipar.

Povestea este următoarea.

În anul 1967 Felicia Avram demarează în paginile revistei ,,Luminiţa” un serial de lungă durată, Minunile din Cetatea Piticilor.

Sub conducerea înţeleaptă a lui Alinuţă Cuşmălungă, împăratul piticilor din Poiana Poienilor din Codrul Codrilor de pe Muntele Munţilor, cei 100 de pitici, toţi cu bărbi lungi şi albe şi purtând pălării fistichii, dar şi răspunzând la nume dintre cele mai hazlii (Chiriac Cuşmăpedos, Ţupi Barbăpestriţă, Fărâmiţă, Timotei Barbăntrei, Uţă Bărbuţă, Siminic Floarencuşmă, Gogu barbănvânt, Serafim Ser, Ghiţă Barbăcreaţă, Pichi Barabum, Dodo Fifiu etc.) purced să înalţe împreună o Cetate a Piticilor.

Aceşti simpatici pitici, alături de Mac şi Cocofifi desenaţi de Livia Rusz, vor fi printre cele mai îndrăgite şi longegive personaje din paginile revistei ,,Luminiţa”. De aceea ele vor apărea de multe ori pe coperţile reviste, fie desenate de Felicia Avram, fie desenate de Livia Rusz.

Ori, în acest număr din decembrie 1974, cineva din redacţie a decis că nu se poate ca o coroană regală să apară pe coperta revistei, şi nici în banda desenată, chiar dacă ea era aşezată pe capul împăratului Alinuţă Cuşmălungă, un personaj imaginar. Cum Livia Rusz, autoarei copertei şi a planşei BD locuia la Cluj, iar pe vremea aceea corespondenţa era transportată cu trenul, şi nu instantaneu, prin poşta electronică, ca astăzi, coroana de pe capul lui Alinuţă a fost ştearsă de cineva din redacţie, cu culoarea albă, aşa cum se poate vedea în imagine, rămânând până astăzi drept cel mai flagrant caz de cenzură în banda desenată românească.

Culmea este că, şi înainte de 1974 şi după, Alinuţă Cuşmălungă va fi mereu desenat cu coroana pe cap.

Ce s-a întâmplat în acel decembrie 1974, a fost vreun exces de zel al redactorului şef sau o cerere expresă a cenzurii, asta nu o vom afla niciodată.

Clişee şi stereotipuri culturale şi sociale folosite în benzile desenate istorice din perioada comunistă

Clişeu = Formula stilistica, expresie etc banalizata din cauza repetarii excesive; şablon.
Stereotip = Care se repetă în aceleaşi condiţii, care este mereu la fel, neschimbat, obişnuit, banal.
(conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, 2012)

În perioada regatului României s-au demarcat două stereotipuri principale.

Primul, care a dominat întreaga epocă şi va supravieţui şi sub comunism este cel al copilului neascultător şi neastâmpărat care, pentru poznele sale, este inevitabil pedepsit de părinţi, de învăţător sau de… întâmplare (soartă).

Al doilea stereotip, apărut în perioadele de război, sub influenţa propagandei oficiale (în anii 40 a existat chiar un Minister al Propagandei naţionale) este cel al străinului duşman.

În timpul primul război, duşmanul este neamţ, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale duşmanul este bolşevic.

În perioada socialistă, în benzile desenate istorice am delimitat câteva stereotipuri principale, care corespund celor din domeniul literar sau cinematografic, lucru explicabil prin faptul că scenariştii lor sunt scriitori care de multe ori îşi adaptează propriilor lor lucrări literare, iar unii dintre desenatori s-au inspirat chiar din fotogramele unor filme celebre:

– Domnitorul cel bun, care doreşte binele ţării şi de multe ori se sacrifică pentru poporul său cu varianta Domnitorul cel bun versus Boierii trădători

– Haiducii cei buni, care iau de la bogaţi şi dau la săraci

– Femeia – veşnicul personaj secundar

– Străinul – duşmanul românilor din toate timpurile

1. Domnitorul cel bun

Dintre toate aceste personalităţi istorice devenite personaje de BD, cel care a apărut cel mai des în publicaţiile pentru pionieri a fost regele geto-dacilor, Burebista.

De ce acest lucru?

În 1980statul român urma să organizeze un jubileu grandios „2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar şi centralizat getodac”. Politrucii au profitat de eveniment pentru a-l integra în cultul personalităţii conducătorului statului roman, Nicolae Ceauşescu: „Pentru ai face pe placConducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac. Burebista a fost transformat întrun Nicolae Ceauşescu al Antichităţii. Iar Ceauşescu, întrun Burebista al sfârşitului de secol XX.” (Zoe Petre, Cum au reinventat istoricii comunişti biografia lui Burebista, revista ,,Historia” nr.99/2010).

Cinematografia românească va lansa filmul Burebista, Poşta Română va emite seria de timbre „Burebista” iar desenatorii români vor primi sarcina să deseneze biografia oficiala a marelui conducător geto-dac.

Începând din 1978 vor fi publicate mai multe benzi desenate cu Burebista: Burebista, des. Ion Mihăescu, sc. D. Almaş, în revista Luminiţa, 1978; Burebista, des. Sandu Florea, în revista Cutezătorii, 1979; Burebista, des. Valentin Tănase, scenariu de Vlaicu Bârna, în revista Cutezătorii, 1980; Burebista, des. Dorandu (pseudonimul lui Sandu Florea), sc. Radu C. Georgescu, în revista Luminiţa, 1980; Burebista, des. Sandu Florea, text. Alexandru Mitru, în almanahul Cutezătorii, 1980; Burebista-regele Dacilor, Decebal – vulturul Carpaţilor; desene Sandu Florea, scenariu Radu Theodoru, album, editura Sport Turism, 1980.

Se poate trage astfel concluzia că Burebista este cel persistent stereotip al benzii desenate istorice sub comunism.

Ca o ironie a sorţii, atât Burebista cât şi Nicolae Ceauşescu vor fi înlăturaţi de la putere şi ucişi chiar de către apropiaţi ai lor.

După regele geto-dac, următorul conducător care apare foarte des în banda desenată istorică românească este domnitorul Mihai Viteazul. Era personalitatea care, pentru prima oară unificase cele trei provincii şi de la Nicolae Bălcescu (Istoria Românilor supt Mihai Voievod Viteazul, a devenit o figură legendară în istoria României, pe care comunişii au preluat-o şi au hiperbolizat-o.

Este arhi-cunoscut filmul lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazu (1971), cu Amza Pellea în rolul titular. La finele anilor 60 a făcut furori romanul în patru volume Vulturul, scris de Radu Theodoru şi consacrat tot marelui domnitor. Ba chiar a fost premiat de Academia Română, în 1967.

Şi în revistele pentru copiii au apărut mai multe BD cu Mihai Viteazul: Mihai Vodă Viteazul, des. Teodor Bogoi, sc. Vlaicu Bârna, în revista Cutezătorii, 1968; Căpitanul lui Mihai VodăViteazul, des. Albin Stănescu,sc. Petre Luscalov, revista Luminiţa 1968-1969; Mihai Viteazu Biruitorul, des. Sandu Florea, sc. Dumitru Almaş, în revista Luminiţa, 1981; Oştenii lui Mihai Viteazul, des. Valentin Tănase, sc. Dumitru Almaş, des. Valentin Tănase, în revista Cutezătorii, 1983; Călugăreni-Giurgiu, des. Valentin Tănase, sc. P. D. Popescu, în revista Luminiţa, 1987; Mihai Viteazu, sc. D. Almaş, des. Valentin Tănase, , sc. D. Almaş, în revista Luminiţa, 1988

II. Haiducii, un stereotip persistent in banda desenata românească

În 1967 este publicat – în Cravata Rosie – serialul Iancu Jianu, desene Coca Cretoiu, scenariu Alexandru Mitru. Se inaugurează astfel, în banda desenată românească, mitul (sau stereotipul) haiducului – omul bun, care ia de la bogaţi şi dă la săraci.

În 1968 apar în noua revistă pentru pionieri, Cutezatorii, aventurile unui alt haiduc celebru Miu – al – Florilor – scenariu Alexandru Mitru, desene Ioan deak Cluj.

Miu-al-Florilor este un haiduc oltean din timpul fanarioţilor, care luptă împotriva boierilor asupritori nu doar cu sabia şi cu sâneaţa, ci şi cu cobza, născocind tot felul de cântece vesele pe seama lor.  

Fiu al căpitanului Ursan, ucis de potera fanariotă, Miu s-a născut la începutul secolului XIX, într-un cătun pierdut în munţi, între Olt şi Jiu. A fost botezat Miu-al-Florilor de moaşa sa,  pentru că se născuse într-o poiană plină cu flori, dar tot atât de bine s-ar fi putut numi Miu-al-Cântecelor, pentru că îi plăcea să cânte toată ziua, cu gura, dar şi „din frunză, solz de peşte, fluier, nai, caval, cimpoi, cobză şi lăută”. 

Personajul a fost bine primit de cititori astfel încât, cinci ani mai târziu, la cererea acestora, Alexandru Mitru imaginează noi aventuri ale lui Miu-al-Florilor, desenate de această dată de Albin Stănescu, prietenul şi colegul de facultate al lui Ion Deak-Cluj (care se stinsese din viaţă, bolnav, chiar în 1973).

Haiducul Miu-al-Florilor va fi unul dintre rarele personaje BD din revista Cutezătorii care apar pe coperta revistei, sublinind astfel reputaţia sa.

În 1982, în paginile volumului Din rădăcini de legendă şi baladă, Al. Mitru revine asupra personajului îndrăgit, povestind în detaliu atât naşterea, cât şi faptele sale de vitejie cele mai importante, reluând unele dintre episoadele BD sau revenind la sursă, la baladele populare. 

În 1985 apare chiar si un album cu aventurile unui haiduc, Adam Neamţu, la editura Facla din Timisoara.

Adam Duma a fost un învăţător din Banat, trăind în a doua jumătate a secolului XIX. Supărat de nedreptăţile sociale ale vremii – asuprirea ţăranilor şi în general a oamenilor săraci de către boieri, a lepădat haina sa de învăţător şi a îmbrăcat-o pe cea de haiduc. Şi, pentru că se îmbrăca cu haine nemţeşti, ca la oraş, va rămâne în istorie ca Adam Neamţu, ultimul haiduc din Banat.

El se punea în calea trăsurilor care transportau grofi şi moşieri de-a lungul şi de-a latul ţinutului, îi deposeda pe aceştia de bani şi lucruri preţioase pe care apoi le împărţea săracilor. Evident, la un moment dat va ajunge în închisoare şi albumul se termină cu happy-end: Adam Neamţu, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, pleacă acasă cu gândul la soţia şi fiul său.

Acesta este pe scurt, subiectul albumului de benzi desenate Haiducul Adam Neamţu, desenat de Adam Morân, scris şi documentat, după faptele unui haiduc local, de către profesorul Damian Izverniceanu (1883-1935). În 1985 se implineau 50 de ani de la moartea cărturarului așa încât editura a dorit sa marcheze aceasta aniversarea prin publicarea albumului de benzi desenate precum si a volumul sau de povestiri În codrul Boşneagului.

III Stereotipul “Femeia – veşnicul personaj secundar”

De când există banda desenată românească, personajul feminin a fost întotdeauna (cu puţine excepţii, de care vom vorbi mai târziu) mama, soţia, fiica, sora, prietena, logodnica, soţia, sau, la şcoală, colega sau învăţătoarea/profesoara personajului principal – care era întotdeauna a fost un bărbat (sau băiat).

În plus femeia este asexuată şi lipsită de sentimentul dragostei. Dacă se înfiripă vreo poveste de dragoste între ea şi personajul principal, atunci aceasta este una castă şi nici gând de sărutări patimaşe, sau mai mult. Cititorul are dreptul sa privească maximum nişte îmbrăţişări caste.

De aceea micii cititori ai revistei Cutezătorii au fost aproape şocaţi când au văzut sânul pe sfert dezgolit al unei eroine care tocmai îşi schimba hainele cu cele ale personajului principal. Se întâmpla în anul 1983, într-un nou episod al seriei Dan Buzdugan, intitulat Oştenii lui Mihai Viteazu.

Sau în 1985 când – aceeaşi cititori sau alţii – au văzut în paginile Almanahului Copiilor o femeie în costum de baie !

Ambele benzi desenate erau semnate de Valentin Tănase care se va afirma, după 1990, ca un adevărat aed grafic al eternului feminin !

De-abia când BD-ul istoric a început să abordeze tema primului război mondial, au apărut două personaje femnine principale în BD-ul românesc istoric.

Ecaterina Teodoroiu este titlul şi personajul principal al primei astfel de benzi desenate. Ea a fost desenată de Teo Gheorghe şi a apărut în Cutezătorii, în 1968, la 50 de ani de la încheierea marelui război.

În 1977, în contextul aniversării a 60 de ani de la bătălia de la Mărăşeşti, Vintilă Mihăescu (desenator) şi Costache Anton (scenarist) narează în imagini povestea Mariei Zaharia, o fetiţă de 12 ani care este împuşcată de nemţi în timp ce ajuta armata română.

Întâmplarea respectivă a fost reprodusă în manualele şcolare, a ajuns subiect de film (Baladă pentru Măriuca, 1969) şi, iată, de bandă desenată. Lucrarea a apărut în serial, în revista Cutezătorii, sub titlul Măriuca.

Personajul va fi reluat şi în 1987, de Pompiliu Dumitrescu, in paginile revistei Luminiţa.

În fine, în 1970 a fost publicată în revista Cutezătorii o altă bandă desenată având în rolul principal tot o femeie: Cuceritoarea văzduhului, des. Mihai Sânzianu, scenariu Costache Anton.

Protagonista serialului este Smaranda Brăescu (1897-1948), prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială (în 1932, în Statele Unite).

Un personaj fabulos, cu o biografie demnă de un film artistic, Smaranda Brăescu a fost instructor de paraşutişti şi voluntară pe un avion sanitar în timpul războiului. Din păcate, luând atitudine contra abuzurilor comuniştilor, a fost condamnată la închisoare şi şi-a trăit ultimii ani de viaţă ascunsă, fiind îngropată sub un nume fals.

Evident că aceste din urmă informaţii nu au apărut în banda desenată din 1970. Şi-atunci cum a fost posibilă publicarea unei lucrări despre o „duşmancă a poporului.”?

În anii 60-70 datorită deschiderii ideologice (de scurtă durată) a PCR, s-a încercat în România recuperarea personalităţilor româneşti din timpul Regatului.

De exemplu, savantul Henri Coandă a fost convins (cu mari onoruri) să revină în ţară la vârsta de 83 de ani. Neagu Rădulescu, care îşi trimisese personajul – pe soldatul Neaţă, pe frontul anti-sovietic – şi din acest motiv i se luase dreptul de publicare vreme de mai bine zece ani a primit şi el drept de publicare.

În acest context s-a permis şi publicarea mini-biografiei desenate a Smarandei Brăescu şi din acest punct de vedere, trebuie subliniat meritul scriitorului Costache Anton care a fost probabil primul din România care a readus-o în faţa publicului pe celebra paraşutistă, cu 10 ani înaintea lui V. Firoiu, care va scrie despre ea abia în 1980, în volumul Amazoanele cerului.

Acestea sunt singurele exemple de personaje feminine principale, până în anul 1989.

Clişee şi stereotipuri culturale şi sociale folosite în benzile desenate istorice din perioada contemporană

Aşa cum era şi firesc, deoarece unii dintre autorii de benzi desenate, au publicat şi în timpul comunismului iar ceilalţi sunt cititori ai acelor BD istorice apărute în socialism, unele dintre stereotipuri sunt comune ambelor perioade.

Şi cel mai bun exemplul îl reprezintă haiducii.

Astfel, în anul 2010 Vali Ivan publică albumul Iancu Jianu. Bazându-se pe romanul Haiducul, al scriitoarei Bucura Dumbravă (1868-1926) pentru scrierea scenariului, el se documentează temeinic asupra veşmintelor, armelor, clădirilor din secolul XIX.

În 2013 editura HAC!BD a lansat probabil cel mai important album BD istoric de după 1989 şi cu siguranţă, unul dintre cele mai frumoase din perioada post-decembristă: Ioniţă Tunsu, un haiduc de Bucureşti. Desenat de Puiu Manu după un scenariu de Marius Leştaru, albumul narează viaţa şi peripeţiile unuia dintre cei mai cunoscuţi haiduci din secolul XIX, atât de celebru încât chiar actorul Matei Millo l-a interpretat pe scenă, pe la 1858, într-un vodevil de Ştefan Mihăilescu.

Iată deci că, la mai bine de 50 de ani de la publicarea peripeţiilor desenate – de Coca Creţoiu – ale lui Iancu Jianu, stereotipul haiducului continuă să persiste în banda desenată românească.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre stereotipul «femeia – eternul personaj feminin ».

După căderea regimului comunist, odată cu diversificarea genurilor abordate de autorii BD, s-au diversificat, evident şi subiectele abordate.

Au început să apară, de exemplu, personaje feminine care în timpul comunismului erau tabu, cum ar fi reginele României.

Astfel, în anul 2009, editura Nemira a publicat albumul Misiunea Berthelot. Acesta este unul didactic, povestind pe înţelesul copiilor premizele, desfăşurarea şi deznodământul Primului Război Mondial în România şi rolul fundamental pe care l-a avut în această perioadă generalul Henri Berthelot, comandantul misiunii militare franceze pe lângă armata română.

Această lucrare este prima din istoria BD româneşti care, abordând subiectul Primului Război Mondial, subliniază meritele Reginei Maria („Regina-soldat”) Albumul BD a fost desenat de francezul Alain Lesbats după un scenariu scris de jurnalista Marcela Feraru.

Zece ani mai târziu, în paginile revistei Amintiri din copilărie, Octav Ungureanu desenează – doar într-o singură planşă – o scurta biografie a reginei Maria, numită de cei apropiaţi Missy.

Încet-încet, femeile îşi revendică rolul principal şi în banda desenată românească, aşa cum putem vedea în albumele fantastice Ştima Apelor şi Fata ştimei apelor, ambele desenate de Anna Benczedy după scenarii de Maria Surducan, sau în Ora 12 şi în Focurile lumii noi, ambele desenate de Alexandra Gold.

Asa cum se observă, de cele mai multe ori femeile artiste sunt cele care acordă rolul principal personajelor feminine în benzile lor desenate. Putem trage concluzia că stereotipul “femeia – veşnic personaj secundar” e pe cale de dispariţie?

Aşa cum s-a văzut, clişeele şi stereotipurile s-au folosit în banda desenată românească cel mai adesea impuse de condiţiile ideologice ale perioadelor istorice traversate: cea de război şi cea comunistă.

După 1989, în condiţiile unei libertăţi totale de expresie şi creaţie artistică, concluzia care s-ar putea trage este că stereotipurile istorice se estompează treptat şi nu mai apar altele noi.