de DODO NIȚĂ


I. Începuturi

Contextul apariţiei primelor benzi desenate în România

Istoria benzii desenate româneşti ar putea începe cu… Columna lui Traian (dată de unii istorici drept un precursor îndepărtat al BD-ului, aflat undeva între picturile rupestre din peştera Lascaux şi tapiseria de la Bayeux, datorită secvenţialităţii, cursivităţii şi dinamicităţii expresive a acţunii sale) pe care este reprezentată desfăşurarea epopeii traiane în Dacia.

Printre precursorii direcţi ai BD-ului românesc am putea cita însă frescele murale ale Mânăstirilor Suceviţa, Moldoviţa şi Voroneţ care, prin înlănţuirea imaginilor, decupajul acţiunii, expresivitatea personajelor, alături de scurtele texte explicative, sunt adevărate benzi desenate pictate, datand din secolele XIV-XV !

Mai aproape de noi – secolul XIX – ilustraţia de carte şi revistă, afişul şi caricatura de presă prevestesc apariţia, şi în România, a unei noi arte, cea de-a noua : banda desenată (pe scurt BD).

Definiţie: « Banda desenată este o povestire în imagini, a cărei acţiune se întinde de-a lungul a câtorva casete până la mai multe pagini, şi în care personajele se exprimă, în mod curent, prin intermediul baloanelor ».

Prima bandă desenată din lume (recunoscută ca atare de majoritatea istoricilor BD) a fost realizată în 1827 de profesorul elveţian Rodolphe Töpffer (1799-1846) şi publicată în 1837 sub formă de carte: Les Amours de M. Vieux Bois.

Töpffer descrie astfel natura mixtă a cărţii sale (citat de Gerard Blanchard, în Histoire de la bande dessinée, Marabout, Vervier, 1974) : «Albumul se compune dintr-o serie de desene autografe, fiecare desen însoţit de unul sau două rânduri de text. Desenele fără text nu ar avea decât o semnificaţie obscură, textul fără desene nu ar însemna nimic. Ansamblul desene-text formează un fel de roman care, adresându-se direct privirii, se exprimă prin reprezentarea grafică şi nu prin textul scris».

Töpffer a realizat mai multe cărţi cu «povestiri în imagini» şi este interesant de semnalat că, înainte de a se decide de a le tipări, a trimis manuscrisele desenate la câteva mari personalităţi literare ale vremii precum Goethe care, entuziasmat de această nouă artă, l-a încurajat energic să le publice.

Câteva extrase din Les Voyages et Aventures du Dr. Festus, desenate de artistul elveţian, au apărut în revista românească ,,Secolul 20”, nr. 307-309/1986, sub genericul « En zigzag avec Rodophe Töpffer et la bande dessinée».

Alţi precursori de marcă ai benzii desenate au fost: celebrul gravor francez Gustave Doré (Travaux d`Hercule – 1847, Folies gaulois, depuis les Romains jusqu`a nos jours – 19852) şi mai ales germanul Wilhelm Busch (Max und Moritz – 1865, tradus şi la noi de nenumărate ori de-a lungul ultimului secol).

Producţia de benzi desenate ia amploare însă (multiplicându-se în progresie geometrică !) abia în primele decenii ale secolul XX, lucru valabil atât pentru ţările din Vechiul Continent cât şi din America, deşi sub forme de manifestare diferite: în Europa, ele se publicau în reviste şi cărţi pentru copii, pe când în Statele Unite apăreau mai ales în ziare, sub formă de stripuri şi pagini duminicale, adresându-se atât copiilor cât şi adulţilor.

Şi România ia parte la această efervescenţă generală, în prima jumătate a secolului XX apărând la noi numeroase reviste pentru copii care publică, pe câte două-trei pagini, alb-negru sau în culori, aventurile desenate ale unor eroi populari.

La mijlocul secolului XIX, în cadrul procesului firesc de ieşire de sub influenţa slavă a culturii şi civilizaţiei româneşti în formare şi de regăsire a rădăcinilor latine, boierii valahi şi moldoveni îşi trimiteau progeniturile la studii în Occident, la Roma, Bruxelles şi mai ales la Paris. Aceştia s-au întors nu numai cu un bagaj de cunoştinţe noi ci şi cu spirit revoluţionar, şi au demarat o profundă revoluţie politică şi spirituală care, deşi aparent înfrântă în 1848, va culmina cu unirea Principatelor Române în 1859 şi cucerirea independenţei ţării în 1877.

Reforma învăţământului începută de Domnitorul Cuza (şi care a avut două principale linii de acţiune: înlocuirea alfabetului slav cu cel latin şi democratizarea învăţământului, în sensul alfabetizării întregii populaţii a ţării), în paralel cu progresul tehnic şi economic al României, au dus la apariţia primelor gazete şi reviste româneşti. Evoluţia lor a urmat îndeaproape evoluţia economiei capitaliste emergente, într-un ritm alert de dezvoltare, aproape la concurenţă cu presa occidentală. Iar publicaţiile pentru copii nu au făcut decât să urmeze acelaşi trend.

În cele ce urmează, vom trece în revistă, pe scurt, cele mai importante publicaţii pentru copii ale vremii, care sunt şi cele ce au publicat şi benzi desenate.

Amicul Copiilor

Dacă în Franţa prima revistă pentru copii apărea în 1822, sub titlul Je Journal des Enfants şi avea sute de mii de abonaţi (cf. Revista Copiilor nr. 4/martie 1896) în Regatul României de-abia după 70 de ani, mai precis în 1891, ,,stabilimentul grafic” (editura) Socec din Bucureşti editează prima revistă pentru copii din România: Amicul Copiilor.

Primul său număr a apărut la 1 aprilie 1891, ,,sub preşidenţia lui B.P. Haşdeu” şi avându-i ca directori pe Zamfir C. Arbure şi Ştefan Basarabeanu. Cei trei sunt prieteni şi toţi vin din Basarabia. Bogdan Petriceicu Haşdeu a copilărit în nordul Moldovei, într-o familie de boieri şi a avut acces la publicaţii pentru copii, austriece sau germane. Aceasta pentru a explica influenţa germană asupra conţinutului şi prezentării grafice a revistei.

Amicul Copiilor are 32 de pagini alb-negru şi apare mai întâi bilunar iar din anul următor lunar. În paginile sale sunt publicate proze de Ion Creangă, Ioan Slavici, poezii de Mihai Eminescu dar şi traduceri precum Tartarin din Tarascon, Don Chicote de la Manca sau Juneţea şi primul voiagiu al lui Robinson Kreutzner (R. Crusoe). În serial este publicat romanul Domnişoara Ursuza / Mademoiselle Mausade (în română şi franceză) al Iuliei Hasdeu. Fiica lui B. P. Haşdeu se stinsese din viaţă cu 3 ani mai înainte, la numai 19 ani, lăsându-l distrus pe tatăl său, care se va preocupa de-acum înainte de editarea operei literare inedită a fiicei sale.

Revista ,,Amicul Copiilor” este bogat ilustrată, cu desene ale unor desenatori străini, precum Roux sau Fournier. Ocazional sunt publicate şi două până la patru pagini pe număr cu «poveşti în imagini » (cum se numeau atunci benzile desenate) preluate îndeobşte după reviste germane sau austriece: Negru pe alb sau Îndrăzneala pedepsită, desene de Ch. Schlupmann (Wien); Desemnatorul, des. Karl Pomerhanz; Lingăul, des. Bahr.

Deşi nu a publicat benzi desenate de autori români, ,,Amicul Copiilor” îşi are rolul său primordial, atât în istoria presei pentru copii, cât şi a cea a benzii desenate. Revista se va opri în martie 1895.

Presa pentru copii de la noi nu a beneficiat niciodată de un studiu istoric serios aşa încât, dacă dorim să aflăm ce rol a jucat ea în viaţa copiilor din epocă, singurele documente temeinice sunt mărturiile/amintirile contemporanilor.

«De mic m-am delectat cu revista Amicul Copiilor, pe care o conducea Haşdeu (secondat de Zamfir Arbore şi alţii) şi pe paginile ei mi-am făcut primele exerciţii de longue haleine» scrie Eugeniu Speranţia, fiul lui Th. D. Speranţia, în Amintiri din lumea literară (Editura pentru literatură, 1967).

Revista Copiilor

Anul următor locul său este luat pe piaţa editorială pentru cei mici de ,,Revista Copiilor” (5 februarie 1896 – 5 octombrie 1897), care apare de două ori pe lună, în 24 de pagini alb-negru, format carte. De altfel, numerotarea paginilor continuă de la un număr la altul, ca la o carte.

Editată bilunar de Theodor D. Speranţia, un alt mare cărturar moldovean, discipol al lui B. P. Haşdeu şi fost colaborator al ,,Amicului Copiilor”, acum profesor şi directorul unui liceu din Bucureşti, revista publică poveşti, basme, nuvele, poezii, piese de teatru, jocuri (şarade şi aritmografe), probleme de matematică şi fizică, glume şi una-două pagini cu benzi desenate.

În numerele 1 şi 2 ale sale apar, pentru prima oară, benzi desenate româneşti: Pisica spălată şi Măseaua babei. Ele sunt semnate de celebrul caricaturist C. Jiquidi (1865-1899), care tocmai se întorsese dintr-un stagiu de mai multe luni în diverse redacţii pariziene, unde a putut să citească – printre altele – benzi desenate de Christophe (pseudonimul profesorului Georges Colomb) autorul primelor serii BD franţuzeşti La Famille Fenouillard şi Les Faceties du sapeur Camember.

De notat că acest model, folosit de Jiquidi, 4 casete pe pagină (rareori 6), cu textul – de cele mai multe ori în versuri – sub casete, va fi păstrat de desenatorii români vreme de aproape 50 de ani.

După care, probabil pentru că era mai ieftin să reproduci BD apărute în reviste străine, mai ales germane şi austriece, decât să plăteşti creaţii autohtone, vor fi publicate numeroase astfel de BD în cei doi ani de apariţie a revistei, semnate cu pseudonime româneşti (!) N. Saxu, Poloniq, sau nesemnate.

Poveştile în imagini (benzile desenate) deşi ocupau doar 1-2 pagini dintr-un total de 24, îşi aveau rolul lor în economia revistei şi de aceea erau nelipsite în fiecare număr. Dintr-un mesaj către cititori aflăm că sumarul fiecărui număr este compus din cinci părţi, dintre care «o parte amusantă, coprindend diferite ilustraţiuni care sunt puse cu scopul de a cultiva simţul moral, biciuind pretutindeni viciul şi apucăturile rele ».

Mai pe scurt, morala acestor prime benzi desenate româneşti era «cine o face ca mine, ca mine o să păţească».

Acesta este şi primul stereotip din BD-ul românesc.

Deşi denumită „a noua artă” (primul care a folosit această expresie a fost belgianul Morris, creatorul nemuritorului personaj Lucky Luke, care și-a intitulat chiar aşa rubrica din revista Spirou), s-a observat ulterior că limbajul BD este mult mai asemănator cu cel al cinematografului decât cu cel al picturii.

Astfel, unul dintre elementele de bază ale limbajului cinematografic este gag-ul.

Gag-ul reprezintă un efect comic în teatru şi în cinematograf, rezultat din evenimente, atitudini, situaţii contrastante, care creează surpriză. Aceeaşi definiţie este valabilă şi pentru gag-ul din BD.

O variantă a gag-ului este running gag-ul. Aceasta este o tehnică narativă care face apel la o glumă sau la o referinţă comică care se repetă, sub aceeaşi formă sau sub o formă puţin modificată în timpul aceleaşi opere, indiferent că vorbim de film, spectacol, carte sau bandă desenată.

O variantă a running gag-ului o reprezintă opera cu mai multe episoade, în care revine acelaşi personaj recurent.

Aşadar, aşa cum s-a văzut, comicul de situatie este un stereotip care funcţionează încă de la începuturile benzii desenate.

Sursă inepuizabila de umor, acest tip de povestiri comice în imagini vor supraviețui pentru mai bine de un secol în țara noastră.

Revenind la revista ,,Amicul Copiilor”, dintr-un alt mesaj către abonaţi aflăm şi cui se adresează revista: « Un mare număr de d-ni oficeri superiori, mai ales d-ni colonei; apoi mulţi d-ni ingineri, doctori, avocaţi, profesori, proprietari, comercianţi, preoţi, institutori, învăţători şi-au abonat copiii la revista noastră».

De altfel, la rubrica «Premianţii noştri» apar fotografiile, printre alţii, a «d-lui» Henri Coandă, viitor inginer şi academician, a lui Mircea T. Djuvara, viitor profesor şi om politic, ambii născuţi în 1886. Eugeniu Victor Th. Speranţia, viitor poet, sociolog şi filozof, născut în 1888.

Din păcate nici această publicaţie nu are viaţă lungă. Apariţia ei se opreşte în octombrie 1897. Iar primul autor român de benzi desenate (care a fost şi primul caricaturist de la noi) Constantin Jiquidi, se va stinge din viaţă doi ani mai târziu, la doar 34 de ani, bolnav de « ftizie » (tuberculoză, boala vremii).

Revista Copiilor şi a Tinerimei

Vor trece ani buni până să apară o nouă publicaţie pentru cei mici: ,,Revista Copiilorşi a Tinerimei”. Editată săptămânal (16 pagini alb-negru), între 1913-1925, «sub direcţiunea D-lui C. G. Costa-Foru şi a fiicelor sale» revista publica proze scurte (de Ioan Slavici, C. G. Costa- Foru), poezii, jocuri, şi un roman în serial (Ursita de B.P. Haşdeu).

În primii ani de existenţă, revista a fost ilustrată de pictorul şi caricaturistul B’Arg (Ion Bărbulescu, 1887-1969): coperţi, desene de interior şi câteva benzi desenate.

Între 1916-1918, adică pe perioada ocupaţiei germane, revista îşi suspendă apariţia.

În 1919 este angajat ca redactor artistic tânărul Marin Iordache (adevăratul nume al lui Marin Iorda, 1901-1972). În revistă apar cu predilecţie benzi desenate străine, probabil americane, adaptate în româneşte şi în versuri de «Myne», care apar pe cele două pagini din centrul revistei, sub genericul «pagini hazlii». Uneori aceste poveşti în imagini sunt semnate chiar de Marin Iordache, cum ar fi Ca la oraş… din numărul 6/23.02.1922.

Tot aici debutează, ca desenator, viitorul scriitor şi dramaturg V.I. Popa care, în 1920, publică povestirea BD Păţania lui Lajos. În anii următori îl mai găsim pe V.I. Popa şi la revista ,,Dimineaţa Copiilor”, unde semnează coperţi, ilustraţii şi scurte BD.

De ce s-a oprit revista – una dintre cele mai longevive din epocă – în 1925? Un posibil răspuns îl găsim în volumul lui Stelian Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara (Humanitas, 2005).

În anul 1924 provocatori bolşevici au atacat şi jefuit satul basarabean Tatar Bunar, proclamând instaurarea puterii sovietelor în Basarabia. Autorităţile româneşti au reacţionat nu numai restaurând ordinea de drept în satul respectiv dar şi elaborând o lege de interzicere a Partidului Comunist din România şi arestarea tuturor membrilor săi cunoscuţi.

Ca răspuns la această acţiune, jurnalistul şi avocatul Constantin Gheorghe Costa-Foru, în calitatea sa de secretar şi fondator al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România a editat – sub egida acestei asociaţii dar cu finanţare dovedită de la Komintern – o broşură intitulată Abuzurile şi crimele Siguranţei generale a Statului. Broşura a stârnit un mare scandal în opinia publică română, lucru care a dus, în decembrie 1925, la excluderea lui Costa-Foru din Sindicatul Ziariştilor şi din Societatea Scriitorilor Români.

Dezamăgit şi bătrân (avea 69 de ani la momentul scandalului), C. G. Costa-Foru se retrage din viaţa publică şi se va stinge din viaţă zece ani mai târziu.

Biblioteca Copiilor şi a Tinerimei

La începutul anului 1918, deci când o bună parte din ţară se afla încă sub ocupaţie germană. jurnalistul şi poetul Alexandru Terziman (pseudonimul lui Isaac Alterzon, 1894-1943), proaspăt demobilizat din armată pentru că fusese rănit pe front, se întâlneşte cu I. Tedescul (pseudonimul lui Benjamin Deutsch, 1887-1919), jurnalist şi poet ca şi el.

Amândoi decid să editeze o «publicaţiune săptămânală ilustrată», ,,Biblioteca copiilor şi a tinerimei”, care va publica povestiri, poezii, jocuri şi, evident, benzi desenate. Evident, toate materialele publicate sunt neutre vizavi de ocupantul german.

Dar, în cursul anului războiul între Puterile Aliate şi Antanta îşi schimbă cursul, datorită debarcării unei armate de 4 milioane de soldaţi americane pe vechiul continent şi intrarea lor în luptă de partea Antantei.

Pe 11.11.1918, la ora 11,00, se semnează armistiţiul de la Compiegne (Franţa) care prevede capitularea armatei germane.

Pe 18 noiembrie regele Ferdinand revine la Bucureşti, în fruntea noii armate române.

Iar în nr 37/24 noiembrie al revistei va fi publicată prima BD istorică din România: Mingea buclucaşă.

În timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, câţiva militari germani au dat afară elevii dintr-o şcoală de cartier şi s-au pus pe băut în clasa lor. Dar mingea cu care copiii se jucau în curtea şcolii a intrat pe geam şi a spart damigeana nemţilor. Militarii se pregătesc să-i împuşte pe copii când… armata română revine la Bucureşti.

Evident, la momentul respectiv, lucrarea era una de actualitate dar, privită retrospectiv, la mai bine de 100 de ani de la publicarea sa, devine un document istoric, care reflectă un moment din istoria noastră văzut prin prisma contemporanilor săi.

Deci PRIMA BANDĂ DESENATĂ ROMÂNEASCĂ ISTORICĂ.

Ce este banda desenată istorică ?

Banda desenată istorică este o operă literar artistică (ca şi romanul sau filmul istoric) care are plasată acţiunea pe un fundal istoric şi care narează evenimente şi animă personaje reale sau imaginare.

,,Revista Biblioteca Copiilor şi a Tinerimei” nu va avea o viaţă lungă, deoarece Benjamin Deusch moare în mai 1919, bolnav de tuberculoză, iar Terziman se mută la Chişinău în anul următor. Pe 22 iunie 1941 va fi arestat de armata sovietică şi trimis în gulag, unde va deceda doi ani mai târziu.

Lumea Copiilor

Între 1922-1925 este editată de către George Filip («fondator-proprietar» nu numai al revistei dar şi al unei tipografii moderne) revista ,,Lumea Copiilor”, «publicaţiune septemanală pentru copii şi tineret, scrisă de scriitorii noştri de valoare din toată ţara».

Publicaţia are 16 pagini şi apare – noutate ! – în bicromie. Ary Murnu ilustrează întreaga revistă şi semnează şi benzile desenate de câte o planşă de pe ultima copertă: Câinii acrobaţi, Oule Babei, Păţania unui om sgârcit, Politică nocturnă, Logodnicul somnoros, sunt doar câteva titluri ale acestor snoave sau pilde desenate, cu textul în versuri, tipărit sub cele 4 casete care alcătuiesc banda desenată.

Pe Ary Murnu îl vom regăsi şi mai târziu (între 1936-1938) asigurând singur ilustrația revistei ,,Lumina Copiilor”. Publicaţie săptămânală pentru copii şi tineret, revista are 16 pagini, din care jumătate în policromie. Tiparul impecabil permite publicarea a trei pagini cu benzi desenate pe număr, în culori: un serial pe paginile centrale, cu peripeţiile cotidiene ale lui Păcală şi Tândală, iar pe ultima copertă mici povestioare cu tâlc despre puştanii Nică, Tică şi/sau Lică.

Toate benzile desenate de Ary Murnu ilustrează, într-o formă sau alta stereotipul «cine o face ca mine, ca mine o să păţească».

Amicul Copiilor

Cam în aceeaşi perioadă cu ,,Lumea Copiilor”, între 1924-1925, apare şi ,,Amicul Copiilor” (editura I. G. Hertz) revistă săptămânală pentru tineret, bogat ilustrată de către Charles Benedek, care semnează coperta, ilustraţiile de interior şi cele două-trei pagini de BD pe număr (dintr-un total de 16, alb-negru plus o culoare). Benzile desenate apar pe paginile din mijloc şi sunt în general «prelucrări», adică redesenate de C. Benedek după lucrări ale unor autori americani (Fisher) sau francezi (Duché). Rareori mai apar şi BD-uri semnate de autori germani: Elevul cască-gură, de J. Awahris, sau Nicuşor casca-gură înghite un ghem, de Karl Pomerhanz.

Ca o curiozitate, în nr. 7/1924, a apărut pe paginile centrale BD-ul, «cu desene originale » de C. Jiquidi, Modelul neascultător. Datat 1892, dar apărut la 25 de ani de la moartea autorului său (probabil oferit de fiul său Aurel Jiquidi, care la acea vreme începea să se afirme şi el ca şi caricaturist) aceasta e prima banda desenată românească, rămasă însă nepublicată vreme de 32 de ani. Subiectul său e amuzant, aproape o «profesiune de credinţă» : Pictorul Penel alege drept model purcica lui nea Zăbavă, care însă nu stă deloc locului şi, în final, îl răstoarnă pe pictor cu tot cu şevalet, culori şi pensule. Încă o dovadă a marelui talent al lui C. Jiquidi, şi ne putem imagina ce benzi desenate extraordinare ar fi desenat acesta la sfârşitul secolului XIX, când autorii BD din lume se numărau pe degete, dacă ar fi trăit.

Editorul a oprit apariţia revistei la numărul 30, dar a recuperat exemplarele nevândute, le-a legat câte 9 şi le-a adăugat câte 12 file de calendar pe anii 1925 respectiv 1926, desenate tot de C. Benedek şi le-a vândut sub formă de …almanahuri.

După cum s-a văzut, toate aceste reviste erau editate la iniţiativa unor cărturari sau mici întreprinzători particulari, având mijloace financiare limitate şi de aceea nici nu au rezistat mai mult decât câţiva ani pe piaţă.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, perioadă în care nu numai populaţia României a crescut brusc datorită Unirii dar şi nivelul său de trai s-a îmbunătăţit considerabil, ca urmare a creşterii economice, presa românească a luat un avânt fără precedent. Şi, după ce şi-au asigurat un lectorat adult fidel, patronii de ziare au hotărât să cucerească şi copiii acestora.

În perioada interbelică, piaţa mass-media era dominată de următoarele cotidiene: ,,Universul”, de centru dreapta şi de departe cel mai citit de români (tiraj mediu 100.000 de exemplare zilnic), ,,Adevărul”, ,,Dimineaţa” şi ,,Facla”, de centru-stânga, ,,Curentul” şi ,,Cuvântul”, de dreapta. Majoritatea acestor ziare vor edita diverse suplimente, tip magazin, literare, pentru femei, pentru copii.

Vreme de aproape 20 de ani, între trusturile de presă ,,Universul” şi ,,Adevărul & Dimineaţa” se va desfăşura un adevărat război al presei pentru copii, comparabil doar cu cel dus în Statele Unite între ziarele ,,New York World”, al lui Joseph Pulitzer şi ,,New York Journal American”, al lui William R. Hearst, la sfârşitul secolului XIX.

Pe scurt, Richard F. Outcault a imaginat pentru ,,The World” peripeţiile în benzi desenate ale unui puştan simpatic, îmbrăcat cu o cămaşă galbenă, de unde şi numele său, Yellow Kid. Personajul său devenind în scurt timp foarte popular, Outcault este momit de Hearst cu un salariu mai mare şi se mută cu personaj cu tot la ziarul acestuia. Dar Pulitzer angajează un alt desenator, care continuă peripeţiile lui Yellow Kid şi în ,,The World”.

Cam la fel s-a întâmplat şi cu revistele ,,Dimineaţa Copiilor” şi ,,Universul Copiilor”, care şi-au disputat celebrul personaj Haplea şi mai ales pe creatorul său, Nicolae Batzaria.

Dimineaţa Copiilor

Această revistă pentru copii a apărut ca supliment separat al ziarelor ,,Adeverul” şi ,,Dimineaţa”, sub direcţia lui Nicolae Batzaria (1874-1952) şi Teodor Castrişanu, doi scriitori pentru copii cunoscuţi în epocă (T. Castrişanu se va muta după un an la ,,Universul Copiilor”).

Primul număr a apărut duminică, 18 februarie 1924. Avea 16 pagini, coperta şi două pagini în culori, cu un roman în serial semnat de Moş Nae, povestiri, fabule şi poezii scrise de autorii menţionaţi dar şi de alţii, şi cel puţin câte o ilustraţie pe fiecare pagină, realizată de M. Iordache (care va semna mai târziu Marin Iorda). În fiecare număr o pagină este rezervată povestirilor în imagini (benzilor desenate) şi chiar din primul număr apare o scurtă BD de Iorda, Pescarul şi vânătorul.

Dar deja din al doilea număr îşi face apariţia Haplea, cel mai celebru personaj de BD din România, creat de Batzaria (care semnează Moş Nae) şi conturat grafic de Marin Iorda. Aproape în fiecare număr de acum înainte vor apare aventurile lui Haplea (Vaca lui Haplea, Ochelarii lui Haplea, Haplea nu e Haplea etc.), ale familiei sale, coana Frosa, Hăplina şi Hăplişor şi ale vecinilor Prostilă şi Tănase. Ca o curiozitate, Moş Nae apare ca personaj în multe dintre BD-urile cu Haplea, în calitatea sa de naş al celebrului cuplu.

Sporadic sunt găzduiţi şi alţi desenatori, precum C. Benedek care desenează câteva Întâmplări fără cuvinte. Mai des sunt reproduse benzi desenate de germanul Wilhelm Busch, adaptate la specificul local de Batzaria: 1925 – Lir şi Tibişir, „o poveste de copii în şapte şmecherii – localizare de Moş Nae” (de fapt Max şi Moritz), şi publicat pe parcursul a 7 săptămâni. 1926 – Niţă zis şi Beţivan, ce făcu la revelion, Lupta lui Tănase cu Pichi-Pichi, Lupta lui Mişu cu gâştele, Păţania lui Nicuşor cu pantalonii noui, Lupta dintre muscă şi don Inspector, Un căţel prea devotat, Hoţii de miere, Corbul buclucaş, Cum a scăpat Bubi de hingheri, Când nu laşi maimuţa-n pace, Răzbunarea elefanţilor. 1927 – Plici şi Plum, Din isprăvile maimuţei Fips. 1928 – Şoarecele deştept.

Începând din 1926 începe să publice benzi desenate (fără titlu şi fără cuvinte) şi ilustraţii Anatol Sirin. Marin Iorda publică şi el Moartea şi învierea lui Haplea (semnate Iorda) sau Din isprăvile lui Gigi (semnate Geo).

În toţi aceşti ani, în fiecare lună este organizată câte o şezătoare „Dimineaţa Copiilor”, în cadrul căreia Batzaria susţine conferinţe de popularizare a artelor şi ştiinţelor şi se joacă piese de teatru scrise tot de el, precum Haplea servitor, Haplea doctor, Haplea avocat, O păţanie a lui Haplea şi a Frosei etc.

Anul 1928 este unul prolific pentru Iorda care semnează, pe scenariile lui Batzaria: Marea Negustorie a lui Haplea, S-a pierdut Haplea, O mare ispravă a Hăpleştenilor, Căciula fermecată a lui Haplea, Cum au vrut să fure Haplea şi Prostilă. Moş Nae mai publică şi o piesă de teatru, Haplea avocat, în timp ce Iorda semnează „Geo” alte Isprăvi ale lui Gigel.

În 1929 apar, tot în serial, BD-urile Glonţ, ucenic de haiduc, desene de Geo, Albinele lui Nicoară, desene de Busch precum şi piesa de teatru O păţanie a lui Haplea şi a Frosei.

Anul următor apar două BD în serial, Haplea în străinătate şi Hăplina, drăguţa fină, iar în 1931 găsim în paginile revistei povestirile desenate A sosit Haplea, Coana Frosa iarăşi se supără, Povestea celor 6 trântori, Noile Păţanii ale lui Haplea şi Marea Păcăleala a lui Pungăşilă.

În 1932 Iorda şi Batzaria semnează Stan Voinicul şi Bran Zgârcitul, Marea nenorocire a lui Haplea şi Noua tovărăşie a lui Haplea.

În 1933 creşte un pic formatul revistei şi se tipăreşte pe o hârtie mai bună, care va permite publicarea mai multor fotografii. Apar şi noi colaboratori, precum Radu Gyr, care publică poezii şi poveşti. Iorda semnează desenele la Cadouri dela şi pentru cei din Hăpleşti, Haplea şi duhurile sale, Haplea cloşcă, iar Gusty la Cât ţinea Haplea la Coana Frosa, pe scenarii de Moş Nae.

În 1934, Marin Iorda înfiinţează la Braşov Teatrul pentru copii şi întrerupe colaborarea sa cu revista. În acest an apare o singura bandă desenată în serial, Norocul fierarului, desenată de Gusty.

La începutul lui 1935 se reiau BD-uri publicate anterior de Iorda şi Busch. Apoi este angajat Vladimir Grescenco, care practic semnează toată ilustraţia revistei, coperţi, desene de interior şi benzi desenate: Ultima aventură a lui Făt Frumos, Viaţa plină de aventuri a lui Neaţă şi Mogâldeaţă, Noacă şi cu Moacă, Galoşul lui Trăsnilă, Guţă şi cu Tărtăcuţă, Savantul Gogo în Sahara.

În nr. 648/08.07.1936 numele lui Batzaria dispare de pe frontispiciul revistei: îşi dăduse demisia de la ,,Dimineaţa Copiilor” şi se va muta la ,,Universul Copiilor”. Va fi numit director interimar C. Băleanu, până în ianuarie 1937, când direcţia revistei este preluată de Marin Iorda.

În 1937 în paginile revistei alternează BD-uri de Grescenco cu cele de Marin Iorda (Neaţă şi Nătăfleaţă).

În 1938 este numit un nou director, ziaristul şi scriitorul Tudor Teodorescu Branişte, care micşorează spaţiul alocat BD-urilor. Mai apar doar câteva scurte BD de Iorda şi diverse preluări americane.

La sfârşitul lui decembrie 1937, guvernul de extremă dreapta Goga – Cuza a interzis apariţia ziarelor „pro-evreieşti” şi de stânga, ,,Adevărul” şi ,,Dimineaţa”.

,,Dimineaţa Copiilor” a continuă să fie publicată (acţiunile sale fuseseră vândute unor proprietari români) până în decembrie 1941.

Marele merit al acestei reviste a fost (printre multe altele) că a permis genialului tandem Nicolae Batzaria / Marin Iorda să dea naştere celui mai cunoscut personaj de benzi desenate din România: nemuritorul Haplea.

Haplea e, după cum îl arată numele,… un Haplea. Cam ce ar putea însemna acest cuvânt? Că omul este un prost, un nerod şi un lesne încrezător. E… şi nu prea e aşa. Fiindcă Haplea nu e un nerod de rând, nici un prost sadea. De multe ori, dacă înţelege anapoda unele lucruri, nu-i de vină el, ci acei cu care trebuie să stea de vorbă. Şi când înţelege pe dos anumite vorbe sau întâmplări, vina n`o poartă mintea lui, pe care nu i-o bănuiesc prea săracă, ci tocmai o isteţime neaşteptată, ce-l face să se ducă cu gândul mai departe decât ceilalţi muritori. Şi cu toate acestea, uneori, este uluitor de simplu în ce face şi ce spune. Şi simplitatea lui porneşte din aceia că are un suflet neasemuit de bun şi de cinstit. Încrezător în oameni, în gândurile şi sufletele lor, el nu le pune la îndoială nici vorbele. […] Cinstit în gânduri şi fapte, el nu-i crede nici pe ceilalţi oameni răi sau vicleni.”…scrie Marin Iorda, unul dintre cei doi părinţi ai lui Haplea, practic creatorul său grafic, în prefaţa la volumul de teatru Haplea la stăpân, apărut în 1938 la Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” SA. Bucureşti.

De fapt, trăgându-şi seva direct din Caragiale, Haplea este prototipul românului obişnuit, în egală măsură naiv şi „dăştept”, fraier şi şmecher, fricos şi curajos.

În altă ordine de idei, să remarcăm şi faptul că, spre deosebire de alte ţări (U.S.A, Franţa, Belgia etc.) unde până prin anii 50 personajele BD erau proprietatea editorilor, Batzaria şi Iorda nu şi-au disputat niciodată paternitatea personajului, nici între ei, nici cu editorul. Marin Iorda a realizat în 1927 desenul animat Haplea, unul dintre primele din ţara noastră şi, în orice caz, cel mai vechi care s-a păstrat, iar Batzaria a publicat piese de teatru şi romane cu Haplea, iar după 1938 (şi chiar şi mai înainte) a scris scenarii cu celebrul personaj şi pentru alţi desenatori.

Universul Copiilor

Acest supliment al ziarului ,,Universul” a fost editat de Stelian Popescu, celebrul patron de presă, ca un concurent direct al ,,Dimineţii Copiilor” (aşa cum, de exemplu, ,,Universul Literar” era concurentul ,,Adevărului Literar”).

El apare sub îngrijirea Unchiului Niţă şi al lui Ilie Algazi (secretar de redacţie).

Primul număr a apărut într-o miercuri, 3 iunie 1925, în prezentarea grafică a lui Aurel Petrescu (1897-1948): coperta, ilustraţii de interior şi banda desenată de pe cele două pagini centrale: Găina Vecinului, versuri de Badea Ionică.

Următoarele numere vor fi ilustrate de Dem (Demetrescu) care va semna şi mai multe episoade din banda desenată în serial Cei Trei (Sfârlează, Barbă Sură, Prichindel), pe versuri de Unchiul Niţă.

Începând cu numărul 19/05.05.1926, vreme de peste 20 de ani, de prezentarea grafică a revistei se va ocupa Pictorul Pascal (Pascal M. Rădulescu) un talentat artist care va semna şi numeroase şi nemuritoare pagini de benzi desenate.

Colaboratorul de bază al revistei era (cum e firesc la o publicaţie pentru copii) un desenator, un bun, harnic şi pasionat desenator, Pascal, care a supravieţuit mai multor redactori responsabili (Grecescu, Moş Nae, M. Gafiţa). Erau foarte populare serialele sale (Tudorică şi Andrei detectivi, Tudorică şi Andrei în Africa,Isprăvile lui Stan şi Bran, ale luiCharlotetc., etc.), acestea „vindeau revista.”…îşi aduce aminte un fost colaborator al ,,Universului Copiilor”, Marius Mircu, în romanul M-am născut reporter! (editura Cartea Românească, 1981).

Astfel, în următorii ani, vor alterna serialele BD ale lui Pascal cu cele ale unui cunoscut (în epocă) artist BD olandez, Gerrit Theodoor Rotman (1893-1943), publicate pe cele două pagini centrale precum şi pe ultima copertă: 1926-1927 – Tudorică şi Andrei, „mare roman de aventuri în versuri (de Teodor Castrişanu) şi imagini (de pictorul Pascal)”. Ca o curiozitate, să notăm faptul că Andrei era numele fiului lui Pascal Rădulescu. 1927-1928 – Din isprăvile de necrezut ale domnului Nae C. Copită, „mare roman de aventuri sportive” de pictorul olandez G. Th. Rotman, localizare în versuri de Unchiul Niţă. În numărul de Crăciun al acestui an mai găsim şi o scurtă BD tematică, Crăciunul lui Muţunache, desenată de Aurel Petrescu. 1928 – Minunile doctorului Bobârnak, desene Pascal, versuri de Teocast; Povestea unei zâne mici, „mare roman ilustrat pentru copii” de pictorul olandez G. Th. Rotman, în româneste de Valeriu Teconţia; Tudorică şi Andrei (Ocolul Pământului în aeroplan), des. Pascal, versuri de Unchiul Niţă; Regele Tărtăcuţă şi fiul său, „roman ilustrat din viata piticilor” de pictorul G. Th. Rotman; Minunatele isprăvi decălătorie ale lui Muţunache cel vestit, serial desenat de Aurel Petrescu (Muţunache e inspirat grafic de Felix The Cat) ; Charlot detectiv, des. Pascal; Dinu şi Rodica, des. S.F. Neuville. 1929 – Stan Ordonanţă, „mare roman de haz în imagini” des. Pascal, versuri Teocast Teodor Castrişanu); Din isprăvile lui Pat şi Patachon, des. Aurel Petrescu (inspirate grafic de George Mc. Manus – Bringing up Father); Burtică şi Surcică, fraţi siamezi, Pac s-a transformat în Pic, des. Ioana Bassarab (cunoscută mai ales ca gravoare de timbre şi medalii) ; Păţaniile unor ştrengari, de pictorul Jiquide (Aurel Jiquidi, fiul lui Constantin Jiquidi).

În 1930 vor apare mai multe scurte BD, semnate de Pascal (Ion Şampion) sau Aurel Petrescu (Ion Găluşcă) dar şi seriale care se întind pe parcursul mai multor luni: Păţaniile caraghioase ale familiei Buturugă, des. G. Th. Rotman; Minunatele isprăvi ale lui Grivei (căţelul lui Tudorică şi Andrei ) de pictorul Pascal; Prins în cursă, des. Louis Forton, preluare din revista franţuzească Le Petit Illustré; Maimuţoiul Bobby, de G. Th. Rotman.

În 1931 alternează BD de Pascal cu preluări franţuzeşti semnate Louis Forton. Astfel, Pascal continuă şi termină serialul Din aventurile lui Grivei şi semnează scurte BD precum Sanda cea silitoare, Cavalerul de aur, Charlot. Sunt publicate de asemenea BD de Louis Forton: Totul este cu putinţă, Un cap de om într-o cutie de pălărie.

În 1932 demarează alte „noui” aventuri în serial ale lui Tudorică şi Andrei şi apar scurte BD cu Charlot şi Vânătorul Rok, desenate de Pascal precum şi Boxerul păcălit de Louis Forton.

În tot cursul anului 1933 în Universul Copiilor va fi publicat serialul Alte isprăvi de necrezut ale lui Tudorică şi Andrei, versuri Unchiul Niţă. Anul următor Pascal va desena aventurile lui… Miki Maus, ale Sandei şi ale lui Tudorică şi Andrei.

În 1935 Pascal îi trimite pe Tudorică şi Andrei în Africa (în căutarea lui Tarzan). Mai semnează Din isprăvile pline de haz ale lui Stan şi Bran, Tarzan,” capo d`opera lui Rice Burroughs în imagini, după interpretarea lui Foerster” (practic Pascal redesenează o BD a artistului american Hal Foster) precum şi Nepieritoarea poveste a iscusitului Ulise din Itaca (după Homer). Acum „debutează” şi francezul Pierre Agay (unul dintre multele pseudonime ale scriitorului José Moselli), cu Expresul de Vera Cruz.

Anul următor găsim în paginile publicaţiei benzi desenate de Pierre Agay, Moscheea Neagră şi de Pascal: Tudorică şi Andrei detectivi, Stan şi Bran, Şmecheriile lui Charlot, Mikey Maus Kiţisor.

În nr. 43 din 21 octombrie 1936 pe frontispiciul revistei apare oficial numele noului director, Nicolae Batzaria. Acesta scrie scenariul la BD-ul Originea lui Haplea, desenat de Pascal.

Din 1937 Pascal desenează numeroase seriale BD, toate pe scenariile lui… Moş Nae: Isprăvile lui Flor Voinicul, Voievodul Vitejel. 1938: Tiriplic cel Norocos; Haplea. Păţanii din tinereţe; Voievodul Vitejel.

Ca o curiozitate, semnalăm în acest an şi scurtul BD Haplea a păţit-o, al cărui text – în versuri – este scris de… Gică Petrescu.

Trebuie remarcat că instaurarea lui Batzaria ca director al revistei şi mai ales publicarea a numeroase romane în foileton, povestiri, articole, benzi desenate semnate de… Moş Nae a făcut să crească tirajul revistei.

Conform unor notiţe informative, în anul 1937 tirajul săptămânal mediu al revistei a fost de 13,000 ex, iar în 1938 de 15.905 ex. (vezi ziarul universul nr. 121 din 6 mai 1939).

Şi în anii următori piesele de rezistenţă ale revistei Universul Copiilor sunt serialele de benzi desenate de Pascal, după scenarii de Moş Nae. 1939 – Isprăvile lui Stan şi Bran; 1940 – Marea nenorocire a lui Haplea; Coana Frosa, viata şi faptele ei; Peripetiile lui Jar-Voevod.

Istoricul Adrian Cioroianu scrie în capitolul ,,Universul Copiilor” din volumul Focul ascuns în piatră (editura Polirom, 2002) despre această BD:

,,Numai întâmplarea face ca, pe 11 septembrie, în revista de ale cărei premoniţii nu încetez a mă mira, să înceapă seria de aventuri (în versuri de Moş Nae şi desene ale inimitabilului Pascal) ale lui Jar-Voevod: într-o ţară fără nume, trăia un tânăr voievod fără părinţi, dar cu un surplus de milostenie şi simt al dreptăţii. Eroul avea şi hobby-ul său: pentru că povestea n-ar fi toată – şi nici istoria, cu tot cu regele Mihai, cel îndrăgostit de motoare în chiar acei ani – dacă nu am mai spune că tânărul Jar-Voevod din banda desenată « mult îi place călăritul »… 

1941– Haplea la Şcoală.

La 11 iunie 1941 armata română, sub comanda mareşalului Antonescu, s-a alăturat celei germane şi a trecut Prutul cu scopul de a recuceri Basarabia de la ocupantul sovietic. Practic, atunci a început războiul pentru români. Ca toţi bărbaţii valizi, Pascal Rădulescu a fost concentrat (nu ştim dacă a fost trimis pe front). Aşa se poate explica de ce semnătura sa dispare pentru aproape doi ani din paginile revistei.

În octombrie 1941, în ,,Universul Copiilor” demarează un nou serial BD: Povestea vestitului cântăreţ Florea, scris de Moş Nae dar desenat de o femeie – D-ra Mira Davidoglu – vezi memoriile mamei lui Monica Lovinescu.

Coperţile şi unele ilustraţii de interior sunt semnate de Vasile Dobrescu care, anul următor, va publica şi un serial BD, Pasărea de Aur (scenariu în versuri de Moş Nae).

La începutul lui 1943 apare o altă semnătura feminină, Graziella Oprescu, care desenează O vacanţă cu peripeţii.

Din 1942 efectele războiului se reflectă şi în paginile revistei: deşi îşi păstrează intact numărul de pagini şi formatul, pentru prima oară de la fondarea ei se măreşte preţul de la 5 la 8 lei. Apar schimbări şi în conţinut: Batzaria scrie articole despre războiul de reîntregire a patriei, poveşti de pe front şi mai ales coperţile reflectă cel mai bine starea de război: ele înfăţişează soldaţi români în diferite ipostaze, atât victorioşi dar şi răniţi.

În 1943 Pascal Rădulescu revine la revistă şi desenează în continuare excelente seriale BD: Marea călătorie a lui Haplea; Marea nenorocire a lui Haplea; Tudorică şi Andrei în Războiu.

În iarna anul 1942, după ce înaintaseră victorioase pe teritoriul Rusiei Sovietice şi încercuiseră Stalingradul, armatele germane încep să fie silite să se retragă. La cotul Donului ele erau susţinute de armate româneşti şi italieneşti, care însă şi ele suferă pierderi îngrozitoare.

Propaganda românească se mobilizează şi mai mult iar Batzaria – un naţionalist convins – hotărăşte să-i trimită pe Tudorică şi Andrei la război contra bolşevicilor.

Am văzut că cei doi puşti curajoşi erau personaje recurente ale revistei, încă din 1926 şi deci foarte îndrăgite de micii cititori. De aceea Batzaria şi desenatorul Pascal imaginează un serial de benzi desenate care să suţină moralul copiilor soldaţilor români plecaţi la război.

Tudorică şi Andrei se îmbarcă la bordul unui avion de luptă al cărui pilot avea de îndeplinit o misiune deasupra Caucazului. Dar, neastâmpăraţi, ei cad din avion. Noroc că aveau paraşutele asupra lor. Aterizează în ţara bolşevicilor, direct în capul unor soldaţi ai Armatei Roşii . Tonul este dat. Urmează mai bine de o jumătate de an e peripeţii desenate, în Rusia şi pe Marea Neagră, în care cei doi copii scapă din nenumărate confruntări cu soldaţii ruşi pe care îi ridiculizează în permanenţă.

Se confirmă astfel unul dintre cel mai puternice stereotipuri ale benzii desenate româneşti, în timpul celui de-al doilea război mondial: soldatul rus este prost, laş («rusul a fugit câte este Rusia de mare », scrie Batzaria într-un episod) beţivan (aproape în fiecare episod este desenat un soldat cu sticla la gură: «rusul bea de zor vutcă») etc.

Stereotipul este prezent şi în alte benzi desenate, semnate de alţi autori, aşa cum se va vedea mai târziu.

Nicolae Corbeanu, un cititor de atunci al revistei, ajuns peste ani jurnalist, scriitor şi redactor la postul de radio german Deutsche Welle îşi aduce aminte despre această serie în volumul său de memorii Amintirile unui laş, editura Albatros, Bucureşti, 1998:

Un soldat [rus] a rămas cu mine pe culoarul ce lega birourile de locuinţa pretorului, unde, pe o masă rotundă de nuiele împletite, trona nelipsita mea colecţie de „Universul Copiilor”, câteva volume de reviste legate câte 26 de numere împreună. Rusul, paşnic şi zâmbitor, vrând să arate prin atitudine că nu vrea să-mi facă nici un râu, s-a apucat să răsfoiască, ca să-i treacă timpul, unul din volume. Deşi „Universul Copiilor” era, de fapt, ceea ce am numi astăzi o publicaţie apolitică, pe ultima pagină apăruse în tot timpul războiului din Est, până cu câteva săptămâni înainte de 23 august, un fel de serial de benzi desenate intitulat Tudorică şiAndrei în război. Era vorba acolo de doi copii ajunşi din greşeală pe frontul de Est, care făceau tot felul de năzbâtii, una mai năstruşnică decât alta, jucându-le feste „bolşevicilor” şi ajutând, după puterile lor, armata română. Pe cât de isteţi şi curajoşi erau cei doi copii, pe atât de nătângi ruşii. Ajungând la o pagină cu aventurile lui Tudorică şi Andrei, rusul meu a început să privească cu atenţie desenele, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama de sensul lor. Am îngheţat de frică, convins că am păţit-o şi că rusul mă va trage la răspundere pentru personajele născocite de pictorul Pascal, dar nu s-a întâmplat nimic. N-am ştiut niciodată dacă rusul a înţeles sau nu despre ce era vorba”.

În primăvara anului 1944, Armata Roşie se apropie ameniunţător de Nistru. Serialul Tudorică şi Andrei în războiu se încheie, cu cei doi puşti care se întorc vii şi nevătămaţi în România.

Dar, în martie, proprietarul şi directorul ziarului ,,Universul”, Stelian Popescu, simţind – cu flerul său de jurnalist – că războiul e pierdut iar Armata Roşie se apropie ameninţător de graniţa României, pleacă din ţară, stabilindu-se mai întâi în Elveţia iar apoi în Spania, unde va deceda în 1954 (În ţară va fi condamnat în contumacie de aşa-zisele tribunale ale poporului).

Speriat de bombardamentele americane asupra Bucureştiului, din 4 aprilie, Batzaria se refugiază şi el la Sinaia, de unde continuă să-şi trimită materialele lui Mihai Gafiţa, un tânăr colaborator al revistei angajat de nevoie.

Dar, în iulie 1945, ca o consecinţă a schimbării regimului politic, N. Batzaria se retrage din redacţie şi funcţia de ,,redactor responsabil” va fi preluată de Mihai Gafiţa care, de asemenea, va furniza mai multe scenarii pentru „tata Pascal”: 1944 – Norocel şi Smeul Smeilor; 1947-1948 – Micul partizan.

Desenatorul Pascal va mai publica în 1947 câteva seriale BD pe propriile-i scenarii: Ion şi Bidon – aventuri fantastice la vânătoare; Cei trei muşchetari, după Alexandre Dumas; Charlot Chaplin – Păţaniile lui în România.

Nr. 7 din 3 martie 1948 marchează sfârşitul unei epoci. Este ultimul în care coperta şi grafica de interior mai sunt semnate de Pascal, care încheie abrupt şi serialul BD Micul Partizan. Romanele în serial Suflete rătăcite de Viniciu Gafiţa şi Viaţa aventuroasă a banditului Mac-Mac de Aura Grui (pseudonimul lui Mihai Gafiţa) se sfârşesc şi ele. Iar într-un colţ de pagină este anunţată o „Veste bună” (sic!): „Pentru 1 martie am pregătit pentru cititorii noştri un frumos mărţişor: Universul Copiilor va apare în format mărit, bogat ilustrat şi cu un conţinut nou. Va fi o revistă aşa cum aţi cerut-o unii dintre voi şi aşa cum aţi dorit-o toţi. Nu dăm alte lămuriri pentrucă vrem să facem o surpriză, despre care acum aţi aflat doar pe jumătate. Restul îl veţi găsi în revistă.”

Într-adevăr a fost o surpriză… îngrozitoare. Micii cititori, deja bulversaţi de teribilele schimbări social-economice din România acelor ani, vor fi profund dezamăgiţi de revista bolşevică pe care o vor găsi la chioşcuri săptămâna următoare (dar purtând acelaşi număr 7): coperta şi ilustraţiile interioare desenate în stil sovietic de L. V. Crivăţ; poezii şi poveşti fie traduse după autori ruşi, fie semnate de autori români proletcultişti. Doar banda desenată de pe paginile centrale, Trică şi Prică ajung la Bucureşti, în care caricaturistul Klap animă doi omuleţi roşii, nu pare maculată de ideologia fratelui de la răsărit.

Iată cum a perceput această mică  tragedie Nicolae Corbeanu:

«Transformarea cea mare, adevărata transformare, a venit însă o dată cu numărul 7 din februarie 1948. Cumpărasem la chioşc, ca de obicei, o revistă cu numele « Universul Copiilor », dar era o publicaţie care, în afară de titlu, nu mai avea nimic comun cu revista mea preferată. De la un număr la altul personajele şi desenele familiare mie dispăruseră fiind înlocuite cu altele străine şi antipatice. Ceea ce era mai grav, se schimbase complet tonul. Era un ton nou, apodictic, moralizator, mieros şi, totodată, ameninţător ce nu-mi placea deloc. Era ca şi cum aş fi simţit în spatele paginilor un deget ridicat şi o voce aspră care-mi spunea :

– Gata, s-a terminat cu huzurul. De acum înainte vine treaba serioasă, munca, disciplina. Iar «Universul Copiilor » te va educa, de acum înainte, în acest spirit.

A fost ultimul număr din « Universul Copiilor » pe care l-am cumpărat. După câtva timp, am văzut la chioşc, şi-a schimbat şi numele, devenind “Pogonici” sau “Licurici” sau ceva în genul acesta.

Oricât ar părea de caraghios, am fost trist câtva timp din cauza dispariţiei revistei ce-mi însoţise copilăria. Simţeam că, împotriva voinţei mele, copilaria se apropie de sfârşit. Şi mai simţeam, mai acut decât s-ar putea crede că poate simţi un copil de doisprezece ani şi jumătate, că începe o nouă epocă. O epocă ce nu promitea nimic bun ». (Amintirile unui laş, editura Albatros, Bucureşti, 1998)

În 1949 redacţia (anonimă) a revistei ,,Universul Copiilor” decide (pasămite, la cererea micilor cititori) să-i schimbi denumirea în… ,,Pogonici”, după numele personajului unei povestiri bulgare, Arici Pogonici.

Noua publicaţie este o clonă a revistelor pentru şcolari din Uniunea Sovietică, fiind impregnată de ideologia comunistă de la prima până la ultima pagină. În martie 1953 va fi rebotezată ,,Luminiţa”.

Dar ce a devenit Nicolae Batzaria ?

Am văzut că el se retrăsese încă din aprilie 1944 de la conducerea revistei ,,Universul Copiilor”. Cu toate acestea, se va număra printre primele victime ale denunţurilor şi acuzelor publice lansate de ziarul ,,Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist din România, după lovitura de stat din 23 august.

Astfel, în octombrie 1944, un (evident) anonim scria virulent: ,,Cerem suprimarea revistei Universul Copiilor, publicaţie fascistă şi antisovietică. Din primul moment al răsboiului cu U.R.S.S., Universul Copiilor a fost un aţâţător la ură, crimă şi jaf. Cei doi eroi ai copiilor, Tudorică şi Andrei, au fost trimişi să lupte contra ,,barbarilor” sovietici. Adică Stelian Popescu nu s`a mulţumit să ne îmbuibe capul cu minciunile propagandei lui Goebels cu ,,răsboiu Sfânt”, ,,Cruciada contra bolşevismului”, ,,iadul bolşevic”, ,,teroarea roşie”, în sfărşit toate lozincile hitleriste care nu aveau ca scop decât de a împiedica adevărata cunoaştere a poporului sovietic, cel mai vajnic luptător antifascist, cel mai progresist popor, în sânul căruia copiii duc viaţa cea mai fericită dintre toţi copii lumii.

Dacă astăzi Universul Copiilor ne spune că n`a putut vorbi despre Ardeal din cauza dictaturii Antonesciene, el nu ne spune de ce a fost o unealtă a propagandei naziste, o umilă slugă a clicei antonesciene

Iar trădătorul Batzaria zis Moş Nae, cu al lui celebru ,,sunt prezent domnule Stelian Popescu” frază spusă atunci când a trecut la stâlpul reacţiunii româneşti Universul, să ştie bine că nu mai are ce căuta în presa românească de astăzi.

Vrem o justă educare a copiilor, cu principii sănătoase şi constructive. Nu avem ce face cu falşii democraţi dela Universul Copiilor. Vrem o revistă care să fie cu adevărat a copiilor. “

Într-adevăr, Nicolae Batzaria a fost exclus din Societatea Scriitorilor Români, interzis la publicare şi arestat la vârsta de de 78 de ani, sub acuzaţia absurdă că ar fi fost ,,agent german”! Va muri în lagărul de la Ghencea în 1952.

Culmea este că tot regimul comunist îl va reabilita, în 1967, când îi va apare la editura Tineretului culegerea de Poveşti de aur, semnată Ali Baba şi Moş Nae, minunat ilustrată de Livia Rusz.

Curentul pentru copii şi tineret

În 1939, Pamfil Şeicaru, marele patron de presă al trustului ,,Curentul”, hotărăşte să publice şi el o revistă pentru cei tineri.

Astfel, pe 12 martie 1939, apare primul număr al ,,Curentului pentru copii şi tineret”, revistă săptămânală ilustrată, 16 pagini, jumătate alb-negru, jumătate color. Găsim în paginile sale, ca la toate celelalte reviste, povestiri, poezii, jocuri, iar în plus o pagină «pentru străjeri şi străjere», noua denumire a Cercetaşilor României şi mai ales patru pagini de benzi desenate, dintre care trei în culori.

Marea surpriză o reprezintă numele redactorului responsabil: …Marin Iorda ! El ilustrează revista, desenând şi două planşe cu Poznele lui Guguţă precum şi una cu Aventurile străjerului isteţ (Petrică). Iorda este însă repede debordat şi la revistă este angajat un alt desenator, Ion Drugă, care va semna şi el coperţi dar şi benzi desenate cu personajele Beţivescu, Stan Păţitu, Duţă şi Luţă, plus alte BD mai scurte.

În nr. 17/2 iulie 1939 este lansat «romanul în imagini pentru tineret» S.O.S. A dispărut avionul stratosferic, sc. Marin Iorda, des. Ion Drugă. Este vorba de prima bandă desenată realistă apărută vreodată în România, atât ca desen cât şi ca naraţiune, şi ea va ţine copiii cu sufletul la gură vreme de 30 de săptămâni.

Pe scurt, subiectul acesteia e următorul: la Uzinele I.A.R. Braşov este fabricat un nou avion, conceput să zboare la mare altitudine şi folosind drept combustibil… aerul: UV (Uriaşul Văzduhului). Cu acest avion profesorul Deculescu, pilotul Titu Drumeş şi mecanicul Gheorghe Dorin Floricel pleacă să descopere o insulă necartografiată din «emisferul Austral», Insula de Argint, «pe care se găseau bogăţii de preţ». Aşa cum arată titlul, UV 3 dispare în Oceanul Indian şi UV 4, având la bord pe iscoditorul ziarist Sorin Scriitorescu şi pe fiul mecanicului Floricel, Dănel, pleacă în căutarea lui. După 60 de planşe dense, cu nenumărate peripeţii şi întorsături de situaţie, exploratorii români se întorc vii şi nevătămaţi pe aeroportul Băneasa. În faţa membrilor Academiei de Ştiinţe profesorul Deculescu face o comunicare despre Insula de Argint, intrată de-acum în stăpânirea României iar cei 5 exploratori sunt decoraţi şi totul se termină cu happy-end.

În realitate actualitatea politică a României este foarte tulbure şi era evident că o colaborare între Marin Iorda, cu convingerile sale de stânga şi Pamfil Şeicaru, ziarist şi om politic de dreapta, susţinător al dictaturii regale, nu putea să dureze foarte mult.

Începând cu nr. 47/7.02.1940, Marin Iorda nu mai este redactor la ,,Curentul pentru copii”. Acum sunt aduşi caricaturistul A. Dragoş şi ilustratorul Anatol Sirin, care preiau treptat ilustraţia şi personajele revistei. Marin Iorda mai desenează o vreme Aventurile străjerului isteţ, fără însă să o mai semneze. După care benzile desenate dispar aproape doi ani din paginile revistei, care mai apare doar de trei ori pe lună. În locul lor găsim rubrica «Războiul nostru sfânt” cu fotografii de pe front şi, în general, cu armata română.

După ce s-a rodat în această perioadă, A. Dragoş, inspirat şi el de succesul soldatului Neaţă al lui Neagu Rădulescu, inventează şi el un nou personaj: ostaşul Zdring. Începând cu numărul 179/10.10.1942 pe paginile centrale ale revistei apare serialul Viaţa şi năzbâtiile lui Zdring. La început Zdring e un soldat neinstruit, mereu pedepsit de superiorii săi, căpitanul Niţă şi colonelul State, dar în curând va ajunge să lupte pe front contra armatei bolşevice, căreia îi joacă o mie şi una de feste şi păcăleli.

După câteva luni (nr. 188/24 ianuarie 1943) Dragoş nu mai are curajul să semneze cu numele său banda desenată, care apare cu menţiunea «versuri de I. Pepelea». De altfel, în nr. 198/1iunie 1943, Zdring e decorat cu Virtutea Militară şi lăsat la vatră.

În numărul din săptămâna următoare Dragoş demarează un nou serial, mai paşnic şi fără implicaţii politice (dar tot nesemnat) O poveste minunată cu un ou de ciocolată, despre fetiţa Gina care dispare de acasă şi e căutată prin toată ţara de bunicuţele ei.

Dar, la 1 aprilie 1944, cititorii ,,Curentului pentru copii” au parte de cea mai mare păcăleală din viaţa lor: revista se opreşte la numărul 231. Începuseră bombardamentele americane asupra Bucureştiului, Armata Roşie trecuse graniţa României iar Pamfil Şeicaru şi-a dat seama că soarta ţării e pecetluită. Peste trei luni va părăsi România, evitând astfel condamnarea la moarte în contumacie a noului regim bolşevic ce se instalase la Bucureşti.

Graiul copiilor

Tot în timpul războiului apare şi ,,Graiul Copiilor”, o revistă de propagandă pentru copii, editată bilunar (ulterior lunar) de Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, şi tipărită în culori. Primul număr apare la 1 Mai 1942 şi chiar de pe pagina doi suntem întâmpinaţi cu următorul mesaj către cititori: „Dragi copii, Domnul Mareşal Antonescu, care se trudeşte cu grijile războiului şi conducerea Ţării, nu v’a uitat nici pe voi, care-i sunteţi atât de dragi şi pe care vă iubeşte mult, fiindcă sunteţi copii de nădejde ai Neamului. Din porunca şi cu sprijinul Domniei Sale, se tipăreşte şi vi se trimite revista ,,GRAIUL COPIILOR”.

În general sunt publicate proze şi poezii patriotice despre fapte de vitejie şi patriotism, dar chiar de la numărul 1 găsim şi două pagini de bandă desenată – Ionică Grozavu, sc. Ion Cheşca, desene de Mira Davidoglu care, de altfel, semnează majoritatea ilustraţiilor revistei.

Această serie, despre un băieţel care vrea să fie aviator şi, în lipsă de avion, foloseşte o barză pentru a ,,bombarda” cu pietre bolşevicii, va domina începutul acestei reviste. Astfel, seria apare în numerele 4, 5, 6 (din septembrie 1942 când revista îşi schimbă periodicitatea la apariţie lunară), nr.7, nr.8 unde apare chiar şi Regele Mihai ca personaj, nr.9, nr. 10-11. Pe lângă această serie mai apare o singură BD, Vara, după versuri de Şt.O. Iosif, desenată tot de Mira Davidoglu.

Până în septembrie 1943 nu mai apar BD şi interiorul este tipărit doar la o singură culoare. În numărul 6 este publicată o nouă BD – Dintr’ale lui Goguţă, text şi desene de Marin Iorda. Benzi desenate mai apar sporadic astfel: La gura sobei, versuri Vasile Alecsandri, desene M. Davidoglu, în nr.1/ aprilie 1944 ; Întămplări de Paşti, text Minodora Panaitescu, desene Marga Ştefănescu şi Ce a păţit un puişor, semnat MM. în nr.2/ mai 1944.

Ultimul număr va apărea în iulie 1944, în alb-negru, fără BD.

Ziarul Copiilor

Revistă săptămânală pentru copii şi tineret, a apărut „sub conducerea d-nei Lia Fudulu” între 1941-1947, fiind editată de editura Ziarul S.A.R. Bucureşti, sub această denumire regrupându-se aceeaşi editori ai revistei ,,Dimineaţa Copiilor” (interzisă în 1938).

Pe cele 16 pagini de ziar erau publicate, alături de povestiri, poezii, romane în serial, jocuri, curiozităţi şi benzi desenate (pe paginile centrale şi pe ultima copertă). Cea mai talentată şi longevivă ilustratoare a revistei a fost Marga (reta) Ştefănescu, fiica (născută în 1918) scriitorului Eugeniu Ştefănescu – Est, care a semnat câteva frumoase seriale BD: Poznele lui Rică; D-ale lui Pătruţ; Bimbirică; Aventurile elevului Hai-Hui; Caramela cea isteaţă. Dintre acestea, Poznele lui Rică este seria cea mai longevivă, fiind desenată într-un stil grafic feminin aparte, propriu artistei, iar subiectul – viaţa de zi cu zi a puştiului Rică şi a familiei sale – reflectă foarte bine spiritul unei epoci de mult apuse.

În revistă au mai apărut benzi desenate preluate din publicaţii străine precum în 1942: Adamson, desenat de suedezul Oskar Jacobsson, dar rebotezat de circumstanţă Rică sau Gogulică; Zig et Puce de Alain St-Ogan (redenumit Profesorul Gură-Mare, Nik şi Pik).

În 1943 apar mai multe episoade din Peripeţiile lui Trică (Trică la internat, Unde-i prinţul, Pensionul domnului Preşoi), desene de Gh. Stoian, texte de Gh. Zaharia. Alţi autori de BD publicaţi în revistă au mai fost : S. Vancea (Biţi, Lola şi Licu), Şt. Munteanu – Predeal (Aventurile marinarului Barcă) etc.

Sentinela

Benzi desenate nu au apărut doar în publicaţiile pentru copii ci şi în ziarele pentru cei mari, de la ,,Universul” la ,,Timpul Familiei”, mai ales sub formă de stripuri, urmând moda ziarelor occidentale.

Aşa că, în mod natural şi nou înfiinţata gazetă pentru soldaţi, ,,Sentinela”, a publicat benzi desenate. Iar personajul central al acestora va fi soldatul Neaţă.

Publicaţia a apărut pe 25 decembrie 1939, fiind editată de Ministerul Propagandei Naţionale. Avea apariţie săptămânală şi apărea în 8 pagini, publicând ştiri, articole, reportaje, proze şi poezii. Pagina a 7-a este intitulată „Pagina veselă” şi este susţinută de celebrul scriitor şi caricaturist Neagu Rădulescu (1912-1972). Acesta desenează, număr de număr, şi un strip din 4 casete intitulat Păţaniile fruntaşului Neaţă.

„O ţurcă în vânt, doi iscoditori şi capela pe-o sprânceană el este soldatul Neaţă. A ieşit din călimara caricaturistului în timp însorit de pace, ca să-şi înverselească fraţii de arme. Urmărindu-i poznele – unele inedite, altele culese din anecdotica militară ţi trântite în raniţa lui – toţi l-au crezut un Păcală cazon, bun numai de şotii. Dar iată că Neaţă a dovedit contrariul. În timp de război el înădeşte gluma cu vitejia aşa cum îi stă bine unui adevărat ostaş român. Încleştând mâinile pe armă, care deastădată ține în inima lui locul marişichii, soldatul Neaţă dă buzna în turma bolşevicilor.

– Înainte! – strigă el şi le trage ciolovecilor o isteaţă păcăleală pe lângă tocul de bătaie respectiv.

Păţaniile naive uneori ale acestui haios soldat, poate nu satisfac pe cei pretenţioşi, obişnuiţi să guste vinul glumei din pahare de şampanie, dar ele n-au fost născocite de caricaturist pentru aceştia, ci pentru înveselirea acelor camarazi ai lui Neaţă cari, acum, ca şi el, strigă din tranşee, străbătând porumbiştile în răpăiala mitralierelor, încălecând cazemate, sub cerul Crimeii – din tot sufletul lor românesc

  • Înainte!”

Aşa îl descrie Neagu Rădulescu pe Neaţă, personajul care îl va face celebru.

Seria de benzi desenate îl are deci în rolul principal pe soldatul Neaţă Ion, din compania a II-a, regimentul 21 de infanterie. În primii ani de apariţie, Neagu Rădulescu descrie interacţiunile dintre neaţă şi camarazii săi, ofiţerii lor. În permisii, Neaţă revine la ţară, la nevasta sa, Mariţica şi fiul lor, Neţişor.

În iunie 1941 soldatul Neaţă, trece Prutul, şi-i „dezrobeşte” pe basarabeni. Ajunge cu Armata română până la Odesa. Soldaţii ruşi sunt atât de fricoşi şi de laşi, că Neaţă îi dezarnează doar urlând la ei. Uneori îi împuşcă cu… dopuri de la sticle de şampanie, alteori îi bombardează cu… praf de scărpinat. A luat prizonieri atâţia coloveci, că va fi înaintat la gradul de fruntaş.

Înainte de Batzaria şi Pascal Rădulescu, înainte de caricaturistul A. Dragoş, stereotipul soldatului rus fricos şi laş a fost folosit – în benzi desenate – de către Neagu Rădulescu, care însă nu făcea altceva decât să reflecte propanganda oficială difuzată de gazeta ,,Sentinela”, dar şi de alte ziare naţionale (de dreapta). Ba chiar Rădulescu mai instalează un sterotip, cel al bolşevicelor urâte şi grase.

După 1943, când armatele germane şi române încep să fie înfrânte de cele sovietice, soldaţii ruşi dispar din BD-urile lui Neagu Rădulescu care îl trimite pe Neaţă într-un binevenit concediu de odihnă.

Neagu Rădulescu a publicat seria de stripuri din Santinela şi sub formă de albume: 1942 – Păţaniile soldatului Neaţă (2 ediţii tipărite în 20.000 ex. la editura Zenobie Băncilă); 1942 – Soldatul Neaţă în război, ed. Curentul; 1944 – Neaţă în concediu. Ed. Curentul.

Soldatul Neaţă ajunsese atât de popular în rândul armatei încât piloţii avioanelor de recunoaştere şi bombardament uşor IAR 30, IAR 37, IAR 39, le botezaseră „Moş Neaţă”.

După niciun an, odată cu preluarea puterii de către comunişti, situaţia se schimbă radical.

Consiliul de Miniştri al (încă) Regatului României, în şedinţa sa din 4 iulie 1945, vizând „încheierea Comisiei pentru epurarea presei”, decide excluderea din dreptul de a profesa funcţiunea de ziarist sau suspendarea actvităţii pe o anumită perioadă de timp a unui număr de jurnalişti. Printre aceştia, lui Neagu Rădulescu i se interzice să mai publice vreme de 4 ani.

Cum a fost motivată suspendarea? Cităm din Hotărârea Comisiei de epurare a presei: „Prin articolele şi desenele sale a încercat să ridiculizeze armata sovietică punând-o într-o lumină defavorabilă. Prin volumele editate în legătura cu soldatul Neaţă care a câştigat mare popularitate, a provocat cunoscutele resentimente împotriva Naţiunilor Unite.”

La 1 iulie 1946, Ministerul Informaţiilor publică o broşură de 156 de pagini cu circa 2.000 de titluri de cărţi interzise la vânzare in librării sau anticariate şi de eliminat din bibliotecile publice. Mai mult, cine deţinea astfel de cărţi era pasibil de închisoare, ceea ce a făcut ca mulţi oameni pur şi simplu să le pună pe foc. Printre aceste cărţi se număra şi volumul de benzi desenate Soldatul Neaţă în Războiu, publicat în 1943 de Neagu Rădulescu.

De fapt, lui Neagu Rădulescu i s-a interzis să mai publice vreme de 15 ani. În această perioadă, de exil în propria-i ţară – după cum povesteşte el însuşi într-o carte apărută postum – a trăit vânzându-şi la ţigani, ca să facă cornete pentru seminţe, toată colecţia de ziare unde îi apăruseră vreme de zeci de ani desenele şi prozele sale, sau zugrăvind locuinţele la prieteni şi cunoştinţe.

Abia în 1967, după ce ani de zile a fost obligat să publice caricaturi şi texte în ,,Glasul Patriei”, o revistă de propagandă comunistă editată de Ministerul de Interne şi destinată emigraţiei şi exilului românesc (nu se difuza în ţară), i s-a ridicat interdicţia de a publica şi în ţară şi i se vor reedita volume din trecut (Turnul Babel) sau i se vor publica noi cărţi, neutre din punct de vedere ideologic (despre fotbal sau pentru copii). Va deceda în 1972 la vârsta de 60 de ani.

II. Perioada comunistă